sexul în locul capului
Zoe Dumitrescu-Bușulenga –
“Credeți că de la manele ne
vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?”
în: Articole care merită citite, Prima
“Eu nu înțeleg un lucru: când e
atâta frumusețe întreagă pe lume, cum
pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am
bucuria integrală a frumuseții? Şi, dacă
fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers?
Credeți că de la manele ne vom mai putea
întoarce la Johann Sebastian Bach ?
“De la Freud încoace s-a produs
o mutație: s-a pus sexul în locul capului.
Asta e tristețea cea mai mare.
Vedeți, la noi, la români există/ exista/ o cuviință.
Anumite cuvinte nu se pronunțau – nu erau
niște tabu-uri, dar există/ exista/ o pudoare.
Acum “cuviința”, cuvântul acesta, a dispărut din dicționar.
Nu am prejudecăți de niciun soi, dar
felul în care ne purtăm ucide frumusețea.”
“Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de
frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie
de intrarea în altă dimensiune.
Poezia ține, după părerea mea,
de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre.
Poezia echivalează aproape cu o rugăciune.
În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe.
În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.”
“Mă uit la programele Universităților. Nu mai găsesc
nici urmă de greacă, de latină.
Respectul pentru clasici nu mai există.
Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile.
O lume fără rădăcini este o lume fără morală.
Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale.
Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se
mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă.
Există un fel de indiferență față de trecut.
Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește.”
“Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieși cu bâta la drum.
Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce
e un adevăr trist.
În general, adevărurile sunt cam triste și de aceea lumea nu le iubește.”
“Marile mele iubiri au fost Eminescu și Enescu.
Bărbatul vieții mele a fost soțul meu, Apostol Bușulenga.
Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă.
Cunoștea latina și greaca. Poate asta m-a și atras la el.
Am fost căsătoriți 45 de ani.
Pe verigheta mea este gravat numele lui.
Pe verigheta lui era gravat numele meu.”
Zoe Dumitrescu-Bușulenga (20 august 1920, București – 5 mai 2006)
Sursa – webcultura,ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu