BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU



BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU*

sursa: EPISCOPIA SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din viaţă,

Brâncoveanu se scula,

Faţa blândă el spăla,

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se-nchina;

Pe fereastră el căta

Şi amar se spăimânta!

– Dragii mei, coconi iubiţi!

Lăsaţi somnul, vă treziţi,

Armele vi le gătiţi,

Că pe noi ne-a-nconjurat

Paşa cel neîmpăcat, [1]

Ieniceri cu tunuri mari

Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,

Turcii-n casă năvălea,

Pe toţi şase mi-i prindea

Şi-i ducea de-i închidea

La Stambul, în turnul mare [2]

Ce se-nalţă lângă mare,

Unde zac feţe domneşti

Şi soli mari împărăteşti. [3]

Mult acolo nu zăceau

Că sultanu-i aducea

Lângă foişorul lui

Pe malul Bosforului.

– Brâncovene Constantin,

Boier vechi şi domn creştin,

Adevăr e c-ai gândit,

Pân-a nu fi mazilit,

Să desparţi a ta domnie

De a noastră-mpărăţie?

Bani de aur ai bătut, [4]

Făr-a-ţi fi de mine teamă,

Făr-a vrea ca să dai seamă!

– De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o ştie;

De-am fost mare pre pământ,

Cată-acum de vezi ce sunt!

– Constantine Brâncovene!

Nu-mi grăi vorbe viclene!

De ţi-e milă de copii

Şi de vrei ca să mai fii,

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească!

– Facă Dumnezeu ce-o vrea!

Chiar pe toţi de ne-aţi tăia

Nu mă las de legea mea!

Sultanul din foişor

Dete semn lui imbrohor,

Doi gealaţi veneau curând

Săbiile fluturând,

Şi spre robi dacă mergeau

Din coconi îşi alegeau

Pe cel mare şi frumos

Şi-l puneau pe scaun jos.

Şi când spada repezea

Capul iute-i reteza!

Brâncoveanu greu ofta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Cei gealaţi iarăşi mergeau

Şi din doi îşi alegeau

Pe cel gingaş mijlociu,

Cu păr neted şi gălbiu,

Şi pe scaun îl punea

Şi capul îi reteza!

Brâncoveanu greu ofta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna

Şi cu milă îi grăia:

– Brâncovene Constantin,

Boier vechi şi domn creştin!

Patru fii tu ai avut,

Din ei, trei ţi i-ai pierdut,

Numai unul ţi-a rămas!

Cu zile de vrei să-l las,

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească!

– Mare-i Domnul Dumnezeu!

Creştin bun m-am născut eu,

Creştin bun a muri vreu…

Taci drăguţă nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge,

Taci şi mori în legea ta,

Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,

Gealaţii înainta,

Şi pe blândul copilaş,

Dragul tatii fecioraş,

La pământ îl arunca

Şi zilele-i ridica

Brâncoveanu greu ofta

Şi din suflet cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca,

Inima-i se despica,

Pe copii se arunca,

Îi bocea, îi săruta,

Şi turbând apoi striga:

– Alelei! Tâlhari păgâni!

Alei! Voi feciori de câini!

Patru fii eu am avut,

Pe toţi patru i-aţi pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu:

Să vă ştergeţi pre pământ

Cum se şterg norii de vânt,

Să n-aveţi loc de îngropat,

Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau

Şi pe dânsul tăbărau

Şi zilele-i ridicau…

– Câini turbaţi, turci, liftă rea!

De-aţi mânca şi carnea mea,

Să ştiţi c-a murit creştin

Brâncoveanu Constantin!

~~~+~~~

* – Sf. Constantin Brâncoveanu a domnit 26 ani în Ţara Românească şi a fost ucis de turci în 15 august 1714 la vârsta de 60 ani. Şincai scrie în Cronica românilor că odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem înca şi sufletele… Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…” etc. ,,Apoi, adaugă Şincai, aceste zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi aruncară trupurile în mare: şi creştini, dup-aceea, aflându-le, le-au astruncat la Patriarhie.”

[1] Mustafa Paşa era imbrohor

[2] Prin turnul mare se înţelege negreşit cetatea numită de turci Edicale, ridicată pe malul Mării de Marmara în capătul oraşului Stambul, şi pe care europenii o numesc Şapte turnuri.

[3] Când năştea vreo neînţelegere serioasă între sultan şi puterile europene, se închideau ambasadorii străini în cetatea Edicale, până la sfârşitul certei sau a războiului.

[4] Între pârile trimise la Poartă în contra Brâncovanului era şi aceasta, că bâtuse monedă de aur în Ardeal, de câte doi şi până la zece galbeni una.